Ce-am mai văzut...

Ce-am mai văzut...

Un film – sentimente în mișcare! Teatrul – o scenă a esențelor! Am adunat în această secțiune cele mai frumoase filme și cele mai reușite montări ale pieselor de teatru pe care le-am văzut. Te invit să descoperi imaginile care m-au impresionat, momentele care m-au ținut cu sufletul la gură și pe care le-am ales cu atenție să ți le ofer și ție, în speranța că îți vor stârni curiozitatea! Ce scene mi-au declanșat în suflet trăiri greu de exprimat în cuvinte, ce secvențe mi-au rămas în minte și m-au ambiționat să le deslușesc și cele mai ascunse semnificații!

Iată, așadar, o colecție de idei, de teme, de gânduri, pe care te invit să le parcurgi! Vei găsi recenzii, interpretări și comentarii personale – ce anume m-a mișcat, ce m-a impresionat, dar și ce nu m-a convins! Bineînțeles, îți recomand toate filmele și piesele de teatru din această secțiune...

Timp câștigat

Filme, teatru, imagini care mișcă...

Michael Bay | Mark Romanek

„Insula” | „Să nu mă părăsești”

28 decembrie 2021
Două filme – o singură temă. Clonarea, oamenii-replică creați artificial pentru a servi ca bancă de „piese de schimb” pentru originali, tratată din perspective fundamental diferite.

„Insula” (SUA, 2005), în original „The Island”, regizat de Michael Bay, cu Ewan McGregor și Scarlett Johansson în rolurile principale este în primul rând un film de acțiune, cu urmăriri ce țin publicul cu sufletul la gură și efecte speciale spectaculoase, plasat pe un fundal SF al anului 2020. Unele din elementele de anticipație s-au adeverit a fi posibile – videotelefonia (o preocupare a omenirii încă din anul 1970, cu o primă utilizare publică în 1995) a devenit, într-adevăr, răspândită pe scară largă, cărțile de telefoane au fost înlocuite în mare măsură de tehnologii digitale, altele țin în continuare de viitor – transporturile prin teleferice mari în oraș, motocicletele zburătoare și, mai ales clonarea și crearea formelor de viață direct în stare adultă.

Pe de altă parte, „Să nu mă părăsești” (Marea Britanie, 2010), în original „Never let me go”, cu Keira Knightely, Carey Mulligan și Andrew Garfield în rolurile principale, regizat de Mark Romanek este o ecranizare a romanului omonim al autorului japonez Kazuo Ishiguro, publicat în 2005. Filmul este mai degrabă sentimental, dar și profund și psihologic. Acesta surprinde un trecut alternativ, în care descoperirea de la jumătatea secolului al XX-lea a ADN-ului și a structurii sale a dus la posibilitatea clonării umane în anii ’70 și a „cultivării” de organe. Singurul element SF al acestui film este această clonare, restul elementelor ficționale ale poveștii fiind perfect verosimile.

Un element fundamental în ambele filme este educația. În „Insula”, agnaților (în film cu sensul de urmaș genetic) li se imprimă direct toate cunoștințele de care au nevoie, un set de amintiri, o poveste despre o pandemie scăpată de sub control („contaminarea”) și o singură dorință („Vrei să te duci pe insulă” – eng. „You want to go to the island”), născându-se adulți educați până la nivelul unui adolescent de 15 ani, pregătiți să muncească în laboratoare până când „sponsorii” lor aveau nevoie de un transplant. Ei sunt neștiutori despre lume și fiecare detaliu care nu a fost inclus în educația lor îi miră profund. În filmul britanic, însă, copiii sunt, de mici, educați la un pension numit Hailsham. Ei au, printre altele, cursuri de geografie și anatomie, concursuri de artă și poezie. Deși pare cinic ca ei să primească o educație temeinică, în ciuda vieții scurte pe care urmează să o aibă (de mai puțin de 30 de ani), mă gândesc că procesul de învățare le conferă o stare de sănătate psihică și chiar fizică optimă.

Sănătatea este esențială în ambele filme – tuturor li se spune că „sunt speciali”, că nu au voie să fumeze sau să bea alcool, au un regim alimentar strict. În ambele filme, este esențială păstrarea sănătății organelor pentru transplant, de aceea se insistă pe menținerea condiției medicale, atât a agnaților Doctorului Merrick, cât și a elevilor de la Hailsham. Însă, dacă agnații sunt ființe fără sentimente sau procese psihice complexe, care doar din accident dezvolta curiozitate, elevii din internat sunt ființe complexe, creative. Conducătoarele internatului chiar fac experimente pentru a arăta că și donatorii sunt ființe vii, cu sentimente, și că sacrificiul lor chiar este un act de cruzime.

Societatea este, conform unei legi genetice, împotriva acestui tip de „polițe de asigurare” în America anului 2020, după cum este descrisă în „Insula”, acest privilegiu fiindu-le rezervat doar celor potenți din punct de vedere financiar. În schimb, în „Să nu mă părăsești”, această clonare este o procedură medicală de stat, la vedere, un fenomen de masă, fără discriminare, pentru a mări speranța de viață a omenirii. Adevărul le este ascuns agnaților, care, înainte să moară, sunt convinși că vor pleca pe „insulă”, norocoși câștigători ai unor extrageri întâmplătoare la loterie, în schimb, donatorii educați la Hailsham sunt conștienți de statutul și rolul lor social și, pe care, în stilul specific japonez, îl acceptă cu resemnare.

Un element al ambelor filme este povestea de dragoste. Jordan și Lincoln se împrietenesc profund, fără a-și da seama că s-au îndrăgostit, povestea lor fiind una simplă și fără „încurcături”. În schimb, cei trei prieteni, Katty, Tommy și Ruth sunt într-o relație foarte complexă. Katty este prima care se îndrăgostește de Tommy, dar, din invidie și din teama de singurătate, Ruth intervine între ei. Katty așteaptă ani buni ca cei doi să se despartă, dar dragostea lor pare autentică. Atunci, când, după ani, se aud zvonuri despre prorogări de la donații care li se pot oferi tinerilor cu adevărat îndrăgostiți pentru a-și savura tinerețea, Ruth face tot posibilul să-și reunească prietenii aflați la diferite centre de donație. Recunoscându-și egoismul încearcă să își îndrepte greșeala, oferindu-le celor doi tineri șansa să își depună dosarul pentru amânarea procedurilor de transplant.

Așadar, „Insula” este un film comercial, de acțiune, care pleacă de la o idee generoasă, însă cu o desfășurare prototipică în care, bineînțeles, binele învinge. „Să nu mă părăsești” este un film mai profund, emoționant, mai uman. Toți actorii se remarcă prin puterea de a transmite sentimente, dar cel mai convingător mi s-a părut că a jucat Carey Mulligan rolul lui Kathy – se simte în atitudinea sa, dragostea reprimată pentru Tommy, disperarea sinceră la pierderea prietenilor ei, speranța în momentul în care află de posibilitatea amânării și resemnarea cu care își acceptă destinul în scena finală. Eu cred că ambele filme merită văzute, dar îl recomand călduros pe cel de-al doilea.

 

 
Christofer Nolan

Tenet

12 decembrie 2021
Filmul de acțiune/SF „Tenet” (2020), regizat de Christofer Nolan, și având în rolul principal pe John David Washington, fiul cunoscutului actor Denzel Washington, care s-a făcut remarcat în urma rolului său din „BlacKkKlansman” (2018), conține numeroase referințe la pătratul magic SATOR, o veche inscripție latinească, precreștină, care a căpătat un simbolism specific atât în ocultism, cât și în creștinismul vechi.

Pătratul magic a fost descoperit în urma săpăturilor arheologice în situl de la Pompei. Pătratul este un palindrom perfect în două dimensiuni, indiferent cum se poziționează tăblița pe care era inscripționat, el citindu-se la fel. Cuvintele înscrise erau SATOR, AREPO, TENET, OPERA și ROTAS, patru dintre ele fiind cuvinte latine – SATOR (nume sacru al zeului Saturn, zeul timpului, dar și fermier, lucrător al pământului), TENET (formă conjugată a verbului „a ține”), OPERA (muncă; piesă de artă) și ROTAS (formă de acuzativ a substantivului „roată”). Celălalt cuvânt, AREPO, este probabil un nume propriu, inventat pentru scopul acestei inscripții sau adaptat/latinizat din egipteană. Inscripției i-au fost atribuite mai multe sensuri, cum ar fi „Fermierul Arepo muncește folosind plugul”, sau „Fermierul Arepo ține roțile cu dificultate”, aici „roțile” făcând parte dintr-un ritual precreștin sacru. Inscripțiile acestui pătrat sunt considerate incantații magice, folosite pentru a alunga demonii, iar simbolistica sa creștină este, de asemenea, considerabilă, ținând cont că poate fi rearanjat sub forma unei cruci „PATERNOSTER”, separând patru litere, doi A și doi O, care pot simboliza omniprezența divină, ca în αΩ (alpha-omega).

Aceste referințe la SATOR mi-au adus aminte de cartea Doinei Ruști, „Mâța vinerii” – un roman fantastic, plasat în vremea fanarioților, al cărui parfum de epocă ne transpune în atmosferă și ne ajută să transcendem către dimensiunile fantastice. Aici, Sator este un spirit al lumii, care poate fi invocat de cei inițiați (regăsim, aici, o referință la pătratul magic), iar romanul se învârte în jurul satorinilor, adepții unui cult al vrăjitoriei. Protagonista, Pâtca, o fetiță aparent obișnuită, este ultima moștenitoare a lui Sator, posesoare a unei danturi care, odată dezvelite, poate îngrozi până în străfundul sufletului privitorii, proprietară a unor case magice, camuflate în peisajul bucureștean. Sator putea fi și periculos pentru cei care nu erau complet inițiați: fiindcă el asculta doar de glasul minții, al subconștientului, nu putea fi pe deplin stăpânit de cei incapabili de autocontrol. Când frica se furișa în sufletul invocatorului, Sator devenea incontrolabil, o furie dezlănțuită.

Dincolo de simbolismul lui Sator, filmul pleacă de la o supoziție SF. Pentru obiectele cu entropia negativă (inversată), timpul curge invers, iar dacă majoritatea obiectelor sau particulelor din Univers ar ajunge să aibă entropia inversată, atunci întregul timp își va schimba sensul curgerii. După părerea mea, ideea este generoasă, filmul este captivant, însă realizarea nu este neapărat una spectaculoasă. Goofs: Realizatorii nu s-au dezis de caracterul SF al filmului nici când au gafat: geamul deschis al unei portiere se închide, neacționat de nimeni, între două focuri de armă; pe neașteptate, mânușile medicale date jos și aruncate reapar peste câteva secvențe pe mâini; ziua de 12 iunie 2019, din lumea obișnuită, a picat într-o miercuri, totuși în film, apare într-o vineri (probabil entropia negativă a avut influențe nefaste asupra curgerii timpului). În cele din urmă, probabil, gafa cea mai semnificativă a fost ignorarea parțială a faptului că particulele cu timp inversat, care la nivel cuantic devin antiparticule, după cum chiar filmul menționează, se neutralizează cu orice particulă materială cu entropie pozitivă. În aceste condiții, la întoarcerea din viitor spre trecut, aceste particule s-ar fi anihilat nu doar la contactul cu versiunile lor pentru care timpul curge nedistorsionat, ci cu orice particulă venind din sens opus, cu care s-ar fi întâlnit. De asemenea, filmul nu ține cont că transferul termic inversat ar fi dus și la perceperea căldurii solare ca frig.

Așadar, filmul pleacă de la o supoziție interesantă, are un simbolism bogat și complex, dar nu este scrupulos cu știința pe care o propune, nefiind un exponent al genului „hard SF” (adică bazat în exclusivitate pe fapte științifice demonstrabile), ci știința se îmbină cu supoziția și cu speculația pentru a dezvolta ideea originală și pentru a permite, din punctul de vedere al realizării, o mai mare lejeritate.

 

 
Eugen Todoran

Steaua fără nume

12 iulie 2021
Piesa de teatru „Steaua fără nume”, scrisă de Mihail Sebastian, reușește să combine neașteptat comedia cu drama, ambele generate de aceeași temă esențială - nepotrivirea între lumi.

Unul dintre elementele importante, cadrul în care este plasată piesa și care modelează acțiunea dramatică, este atmosfera provincială. Ispas, șeful gării din orășelul de pe Valea Prahovei, este cel care răspândește știrile aflate de la Pascu, administratorul unui mic magazin „cu de toate”. În episodul cumpărării cărții celei scumpe de astronomie de către profesorul Miroiu, Ispas este primul care află, de la Pascu. În scurt timp, șeful îi pune în temă pe toți locuitorii orașului, în aceeași seară venind acasă la Miroiu profesorul Udrea și profesoara Cucu să-l întrebe dacă zvonurile sunt adevărate. Atitudinea localnicilor este dominată de teama de a fi surprinși de vecini și comentați de mica lor comunitate.

Descoperirea stelei demonstrează pasiunea, perseverența și priceperea profesorului Marin Miroiu, care reușește să determine poziția unui corp ceresc fix care nu este inclus în niciunul din cele mai mari cataloage stelare cunoscute. Steaua din Ursa Mare, în spatele lui Alcor, este numită Mona, după numele celeilalte stele întâlnite de profesorul Miroiu. Inedit este faptul că steaua ficțională „prezisă” de Mihail Sebastian prin personajul său chiar și-a găsit un corespondent în lumea reală. A fost descoperită recent de o echipă mixtă a NASA și a Universității Cambridge, primind numele oficial de JPL Project 1640-a. Dar, în onoarea piesei românești, cunoscute internațional (a fost ecranizată și în Franța și în Rusia), a primit supranumele de Mona, întocmai așa cum și-a imaginat acum mai bine de 75 de ani autorul.

Contrastul, în piesa de teatru, se manifestă pe două mari planuri. Primul, vizibil încă din începutul piesei, este cel între personaje. Miroiu, profesorul de matematică, cosmografie și astronomie, este preocupat de studiu, de a descoperi și de a înțelege, iar gestul său de a-și cumpăra catalogul stelar foarte scump și prețios, în ciuda sărăciei sale, îi scandalizează pe ceilalți și îi face să fie suspicioși. Preocupările lor sunt diferite – Miroiu își dedică tot timpul pasiunii sale, spre deosebire de ceilalți profesori – Udrea, profesorul de muzică, își imaginează că este un mare compozitor, domnișoara Cucu își petrece tot timpul urmărindu-și și persecutându-și elevele, bârfind și comentând zvonurile despre profesori și supraveghind sălile de spectacol și gara, pentru ca școlarii să nu-i încalce regulile.

Cel de-al doilea contrast, cel mai important în piesă, este nepotrivirea între lumi. Mona, se desprinde de lumea bogată a lui Grig, în care era mai mult un accesoriu al bărbatului și ajunge să descopere frumusețea lucrurilor simple a provincialilor. Această discrepanță este uriașă și pare de nedepășit – Monei i se pare greu să priceapă de ce trebuie să se ferească de ochii vecinilor și să se teamă de gura lumii, iar Miroiu nu poate înțelege cum gândește Mona și minunea întâlnirii adevăratei stele. Domnișoara Cucu, care se considera cea mai elegantă din oraș, se simte eclipsată de frumusețea Monei, considerându-se bătrână și depășită, izbucnind în plâns în final. O altă formă de contrast este cea între cunoștințele astronomice ale celor doi – Mona, privind portretele lui Kepler și lui Bruno, întreabă dacă sunt rudele lui Miroiu, nu știe cum funcționează hărțile cerești și nu poate identifica constelațiile.

În concluzie, nepotrivirea între lumi, personaje și interese dă naștere atât unor dialoguri comice și a unor situații amuzante, cât și unei drame dureroase. Am simțit compasiune pentru Mona, care nu reușește să evadeze din viața ei, care, deși luxoasă, nu este atrăgătoare și chiar și pentru povestea domnișoarei Cucu, care sub masca acrelii (este poreclită „Scorpia”) ascunde un suflet sensibil și trăiri emoționate.

Regizorul Eugen Todoran surprinde fidel cele mai marcante contraste. Diferența marcantă între profesorul Miroiu (Florin Zamfirescu) și ceilalți – Ispas (Petrică Gheorghiu), profesorul Udrea (Octavian Cotescu), domnișoara Cucu (Rodica Tapalagă) – este surprinsă în primul rând prin dialogurile din care reiese nivelul de cultură al personajelor și interesele lor. Scena în care Miroiu uită de timp și se afundă în studiul catalogului stelar, un veritabil incunabul, este cu adevărat memorabilă și reprezentativă pentru felul de-a fi al profesorului singuratic și neînțeles. Enikõ Szilágyi, în rolul Monei, prin jocul ei actoricesc, reușește să transmită întreaga esență a piesei – nepotrivirea lumii bogate din care vine tânăra cu micul oraș de provincie. După părerea mea, cel mai bine a intrat în pielea personajului Rodica Tapalagă – domnișoara Cucu a fost exact cum mi-am imaginat-o! O femeie aspră, suferind de o „manie a controlului”, atât cu elevii ei, cât și cu ceilalți profesori, excesiv de curioasă și bârfitoare. Însă dintre toate aceste trăsături dure de caracter, se ițește o oarecare sensibilitate!

 

 
Theodore Melfi

Cifre ascunse

07 iulie 2021
Filmul „Cifre ascunse” (în original „Hidden figures”), o dramă biografică, regizat de Theodore Melfi, surprinde discriminările rasiale și sexuale în societatea americană a anilor 1960. A avut multiple nominalizări la Oscar și la Globul de Aur. Filmul prezintă povestea inspirată din viața reală a trei femei de culoare cu aptitudini deosebite în domeniul matematicii și informaticii și cu o importanță deosebită în programul spațial al SUA, la începutul anilor ’60.

Katherine Johnson (Taraji Henson) este o tânără care își afirmă gândirea matematică încă din copilărie. Ajungând la NASA, este integrată în grupul de control al misiunilor spațiale și îl cunoaște pe șeful agenției spațiale (Kevin Costner). Actrița cunoscută cinefililor pentru rolul secundar din „Strania poveste a lui Benjamin Button”, face în acest film un rol memorabil. Dorothy Vaugan (Octavia Spencer) este pasionată de mașini de calcul și informatică și reușește să pună în funcțiune primul computer al agenției spațiale americane. Mary Jackson (Janelle Monáe), în urma muncii asidue, devine prima femeie inginer aerospațial la NASA, mânată de dorința ei de progres ajunge în instanță, într-un proces cu statul Virginia, pentru dreptul de a participa la cursurile școlilor pentru bărbați albi.

Filmul surprinde în paralel lupta pentru cucerirea spațiului între SUA și URSS și lupta pentru dreptul la demnitate, iar în jurul lor gravitează aproape toate personajele filmului.

Sunt impresionante eforturile pe care trebuie să le facă aceste femei doar pentru că sunt de altă rasă: nu puteau să aibă aceeași toaletă, să folosească aceleași recipiente pentru cafea. Pentru femeile de culoare de la NASA este mai dificil să ajungă la rezultat, fiindcă pe lângă termenele limită pe care nu pot să le neglijeze, simt presiunea socială a tuturor celor din jur.

Deși este un film cu temă științifică, este accesibil publicului larg, nu este încărcat cu date greoaie, însă, cu excepția unor mici inadvertențe precum folosirea sintagmei „Breaking News”, termen folosit in televiziune pentru prima dată în anii ’90 sau folosirea sistemului metric în calcule, în locul celui imperial, poate fi interesant și pentru un cunoscător.

Ca orice film, are o intrigă amoroasă, dar, din punctul meu de vedere, neconvingătoare... Povestea din film nu reușește să emoționeze pe măsura poveștii din viața reală. Rămasă văduvă cu trei fetițe, se recăsătorește cu un veteran de război având o poveste de dragoste de șaizeci de ani. Vor reuși oare americanii să lanseze un om în spațiu înaintea rușilor? Pot câțiva oameni deosebiți să dărâme preconcepțiile inveterate în societate? Vă invit să aflați răspunsul urmărind acest film emoționant!

 

 

Înscrie-te la
newsletter